Totul se complică atât de mult...
Cu lacrimi în ochi, doamna a început să povestească...
Era în anul 5 în Slytherin. Pălăria a pus-o acolo pentru că voia să arate că nicio casă nu e diferită de alta și ambiția nu e în mod inerent rea...
Începuse o zi normală, de weekend. James Potter a strigat-o. Era singură pe coridor. Nu a avut chef de niciun conflict, așa că s-a dus spre el. Acesta a apucat-o de ceafă și a târât-o în patul său.
*Viol în trecut-mențiune grafică*
Nu vreau să fiu în pat cu el! Nu! E prea mult! Nu-mi place! Nu vreau! gândea Lily Evans.
S-a apucat să-l ia la bătaie, nu îi păsa de consecințe, a vrut doar să scape de el. Nu a reușit. Potter era foarte solid și greu. Băiatul s-a strecurat în ea. A făcut asta până i s-a potolit pofta... Nu era genul lui. Nu țipa să-i dea drumul, nu făcea nimic... Pur și simplu aștepta să se sfârșească... Nu mai mișca... Totul s-a oprit. Potter a ascuns toate dovezile. Ea s-a trezit la ea în pat. Își amintea tot...
*Scenă terminată*
-Nu am știut ce să fac, crede-mă! Eram prea rușinată pentru a face orice... a spus doamna.
N-am zis nimic, am înțeles complet sentimentele respective, am putut empatiza... Ceea ce nu pot înțelege este de ce a ținut totul în ea, de ce nu l-a denunțat pe Potter pentru ceea ce a făcut. (De fapt, dacă stau să mă gândesc, nici eu nu sunt mai brează. Am mințit și nu am spus nimic despre asta...)
-Mamă, îmi pare foarte rău pentru ceea ce a trebuit să înduri! Poate că nu ne cunoaștem atât de bine, dar să știi că mi-ar plăcea să vorbim mai multe despre asta! Sunt doar un copil, dar sunt un bun ascultător. Am putut ajuta niște colegi la grădiniță să fie ei înșiși (Ce ipocrită sunt! Vreau ca toți să fie ei înșiși, dar nu pot fi eu așa, decât foarte rar...) și să se simtă mai bine, iar apoi și-au făcut prieteni. Nu am rămas prieteni, dar mă simt foarte bine că am putut ajuta pe altcineva. Pot să-ți spun mami, nu?(it is like mum in English for mother:-D)
-Sigur că da, Hermione a mea! Mulțumesc pentru cuvintele tale! Ești mult mai matură decât pare! Pot să te îmbrățișez?
-Sigur, mami! (Nu prea știu ce înseamnă să fiu îmbrățișată, dar chiar mi-ar plăcea să aflu... ce e în mintea mea, numai învălmășală.)
Mă îmbrățișează, dar mă sperie asta... E prima dată când îmi amintesc de o îmbrățișare... E atât de confuz. Mă simțeam în siguranță, dar în același timp mă temeam că-mi va descoperi mâinile și nu va mai vrea să mai audă de mine. Încerc să-mi pun brațele la spate și să mi le acopăr. Se pare că nu a fost cea mai bună mișcare... M-a apucat cu blândețe și mi-a ridicat mânecile bluzei... M-a îmbrățișat încă o dată cât mai strâns. Nu înțelegeam de ce. Nu eram decât o ciudățenie care nu era în stare să fie fericită și îți distrugea propriul corp.
Cred că mama și profesorul Snape au comunicat din priviri, căci m-au condus către camera lor. Mă simt extrem de prost pentru asta, nu vreau să fiu o povară pentru alții și nici nu am nevoie de nimic. Vreau să fiu singură, să mor și să nu îi fie nimănui dor de mine. Efectiv mă simt cea mai jenată de pâna acum. Nu am nevoie de terapie, nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta... Îi rog să mă lase la toaletă. Ei sunt de acord. Minunat, îmi pot pune „planul” în aplicare, deși nu mă așteptam să fie atât de rapid.
TW:*Tentativă de sinucidere*
Scriu rapid o foaie în jurnalul de care v-am povestit și apoi o rup. Am în robă un cuțit, o lamă de ras, niște funie și o foarfecă.
Nu mai am nicio șansă. Nu vreau ca nimeni să afle despre tot din gura mea. Vor afla din jurnalul meu, pe care îl am tot în robă. Acum se termină tot.
Am cuțitul care străpunge ușor carnea, totuși nu mai simt nimic... Iau lama de ras. În sfârșit pot simți ceva... Apăs atât de adânc încât pic din picioare. Cred că leșin. Nu mai am nevoie de nimic. E totul gata. Moarte, așteaptă-mă!
*Scenă terminată*